Privirea peste umar

- Inapoi in repaus, rupeti randurile, mars!
Era si timpul. Camasa se udase si se uscase de cateva ori in timpul desfasurarii exercitiului. Pasi cadentati, intoarcere. Gata, pauza. Tarandu-ne picioarele, ne indreptam catre un copac aflat in apropiere pe culmea dealului. O ce umbra!! Stau pe spate si ii privesc ramurile voinice, pline de frunze ce fosnesc usor in bataia vantului. Ochi-mi raman atintiti pe trunchiul acestuia masiv, plin de vitalitate si viata... Frunzele unei crengi aproape-mi ating obrazul. Si fosnetul acestora se transforma usor intr-un murmur care-mi place, care-mi racoreste fata si care ma face sa visez.




E urat, e trist.
De pe culmea dealului, se vede un fond inchis la culoare, aproape pamantiu. Doar aici si colo mai apar petele maronii pe frunzele de un verde inchis al cocorailor. Au si ei petalele plecate, ca si cum ar regreta padurea in care atatea sute de ani au rasarit in fiecare primavara.
Din padurea taiata au mai ramas crengile unor stejari altadata falnici pe care oamenii incearca sa le adune. Fiecare s-a grabit sa vina cu dimineata-n cap, sa stranga daca se poate, ceva ramuri mai groase. Privindu-i de sus, sunt ca niste furnici uriase care se misca de colo colo indreptandu-se fiecare spre gramezile de crengi care se ridica pe un loc ce ramane gol.
E trist, e urat !
- Gheorgheee! Bai Gheorghe, ia uite ma, pe asta de ce l-au lasat?
Vasile al lui Ciupitu, priveste cu securea in mana un stejar stingher ce se ridica intr-un colt al fostei paduri defrisate.
- Gheorghee, ma io cred ca-l tai ma!
Stejarul are trunchiul gros, iar crengile dau semn ca frunzisul lui va fi bogat.
Gheorghe al Vitoarii isi vede de treaba lui, imboldind-o din cand in cand pe Anica sa se miste mai repede, ca doar nu vor sta pana seara; doi batranei care incearca sa supravietuiasca intre aceste dealuri blagoslovite de Dumnezeu.
- Io-l tai ma, il tai.
In zgomotul facut de tarsurile carate spre gramezi, se aud deodata lovituri rare, dar hotarate de topor. Fiecare isi vede de ale lui si ridicand capul vad prima randunica ce se agita in zig zag. E clar, vine primavara!
- Gheorghe, o sa-mi fac stalp la poarta din asta ma. A lui Ciupitu,, cu fruntea lac de sudoare, sprijinandu-se in topor, admira trunchiul numai bun al stejarului. Apoi loviturile de topor se aud iar. Crengile stejarului se scutura la fiecare lovitura primita. Tremuratul acestuia imi rasuna in suflet.
E urat, e trist!
Gramada lui Gheorghe se inalta vazand cu ochii. Din cand in cand, ochii Anicai se indreapta asupra copilului privindu-i pletele blond - roscate pe care i le bate vantul in timp ce-si face de lucru adunand si el cateva surcele pentru gramajoara pe care o strange pe le mijlocul coastei. In aceste momente, un zambet cald i se citeste pe fata.
- Manca-te-ar mama!!!
Priveste apoi spre celelalte gramezi de crengi, si ca sa nu ramana in urma, pleca imediat capul si se apuca de munca.
Deodata, loviturile de topor inceteaza si un zgomot ca de vijelie se aude atunci cand stejarul, rapus, isi indreapta ramurile spre pamant prinzandu-l pe al lui Ciupitu sub ele
- Gheorgheeeee!!!!
Chemarea disperata a lui Vasile ii face pe toti sa inlemneasca, uitandu-se neputinciosi spre locul unde era stejarul.
- Doamne iarta-ma! Stai ma ca vin acum! Stai ca vin! Doamne ajuta! Gheorghe alearga cat poate de repede, il scoate pe Vasile de sub copac si cu ajutorul a catorva, il urca in car. Spitalul e departe, asa ca trebuie sa se grabeasca.
Inlemniti, oamenii vad carul ce inainteaza in pasul boilor pe drumul ce iese din padure.
- Hai Joiane! Hai Joiane, manca- te-ar lupii!
Sfichiuitul biciului si pleznitura acestuia se aude clar deasupra vaii.
- Hai Joiane! Hai Priane! Hai baietii lui tata. Sfichiuitul biciului nu mai e asa de tare, dar carul parca merge mai repede. Glasul lui Gheorghe se aude din ce in ce mai incet.
In vale se lasa pe moment o liniste neomeneasca, apoi rumoarea oamenilor incepe sa se auda din ce in ce mai tare. Toti comenteaza, toti isi dau cu parerea. Nimeni nu mai are chef de munca. Oricum e amiaza. Fiecare isi strange banitele cu mancare si se indreapta spre sat. Or sa manance acasa. Aici nu mai poate fi vorba de asa ceva.
Anica urca aplecata spre copil. Il ia-n brate, ii mangaie parul si privind in vale isi spune toata durerea oftand:
- Fir-ati ale Doanii de lemne! Pleaca apoi, adusa de spate cu copilul in brate.
Ma uit inapoi.
E urat, e trist!
De sub o creanga a copacului ce a alunecat la vale, se ridica brusc un puiete de stejar ce-si freamata crengutele suptiri dintr-o parte in alta amenintator. Apoi, se linisteste. Deocamdata e doar o nuia.
E trist!
Anica se indreapta spre drumul ce duce spre sat ducand copilul in carca.
- Hai acasa mai copile, hai acasa. Manca-te-ar mama!
Pasii acesteia se indreapta sovaietori catre sat, si se pierde la orizont.

- Pregatirea pentru adunare! comanda, repetata, se aude din ce in ce mai clar si
sec. Sar in picioare, imi ridic armamentul si in cateva secunde sunt in formatie.
- La dreapta! Inainte mars!
Incepem deplasarea, gandindu-ma cum a trecut pauza asa repede. Intorc capul si privirea imi ramane pe copacul care mi-a oferit cateva clipe de odihna si duiosie.
E un stejer, si frunzele acestuia se misca in bataia vantului, ca si cum fiecare dintre ele si-ar lua ,,la revedere".
La revedere si-ti multumesc!
E frumos!