Iubire necondiţionată

- Uite-al focului de gâscan, era să mă muşte, zice nea Vasile, încercând să-i dea un şut păsării.
- Lasă-l mă că nu te-a muşcat încă, zice nea Zăpadă, urmărind cum gâscanul cu
aripile-n vânt şi gâtul în formă de ,,s" se îndreaptă ţanţoş şi gălăgios către cârdul de gâşte. Acestea, după ce-l aprobă în corpore, îşi reiau ciugulitul, ştiind că sunt bine apărate.
- Hai, că avem meci mare azi.
- De, ce să zic, am auzit că ăştia-s mai buni, nu prea i-a bătut nimeni, ia uită-te la ei ce echipament au! Ai noştri parcă-s din trupele de descurajare!
Pe teren, echipele fac încălzirea, fiecare la câteo poartă, ai noştri trăgând cu ochiul la adversari, încercând o primă impresie. Echipa adversă e dintr-o comună vecină şi în marea lor majoritate sunt elevi ai liceului. Înalţi, bine făcuţi şi dezinvolţi, şutau la poartă, unde un portar cam de 2 m., agil, îşi arăta forţele.
- Lasă mă Vasile, că directorul l-a adus pe Bujorică, joacă pe fals. Cu ăsta la mijloc poate facem ceva.
Ca şi cum i-ar fi auzit, directorul râde zgomotos în cercul făcut de tinerele profesoare, brusc interesate de tainele fotbalului autohton. Soţia profesorului de sport e o stană de piatră, priveşte în gol şi din când în când la soţul ei, Pite, care stă abătut sub un măr de la marginea terenului neînţelegând de ce la acest meci directorul şi-a asumat responsabilitatea, iar el a fost dat la o parte. Îi priveşte în teren pe aceşti copii, pe care i-a crescut de mici şi i-a învăţat tainele fotbalului. E ca şi cum i-ar trăda. Dar nu are ce face. Directorul se amuză teribil la gluma unei însoţitoare şi priveşte mândru la jucători. Îl caută mereu cu privirea pe Bujorică şi se felicită pentru tactica pe care a adoptat-o; chiar dacă ne bat, dar să nu fie diferenţă prea mare.
- Nea Zăpadă, joacă a lui Gica?, întreabă un spectator care se grăbeşte să-şi ia
locul într-unul din merii de pe marginea terenului.
- Joacă, zice nea Zăpadă.
- Şi care mai sunt? zice Vasile.
- Păi Săndel al Purceloaicai, Cristi a lui Sticlete, Geogică a lui Netcu, da p-ăsta
văd că l-au pus portar. O fi o tactică a directorului, îi spune nea Zăpadă, ca un apropiat şi un cunoscător al echipei.
- E-mil! E – mil! E – mil! Un grup de tineri se agită, ridicându-şi mâinile şi încurajându-şi favoritul.
- Ce strigă ăştia, mă? întreabă Vasile.
- E, pentru a lui Gică, ma, pentru Milică. E băiatul ăla cu părul blond-roşcat.
Lumea începe să se adune pe marginea terenului, unii cu câteo sticlă de bere în mână, alţii fumând, sau discutând aprins.
- Hai ai noştri! strigă un mucalit, hai bă, că vă toacă ăştia mărunt, mărunt.
Arbitrul, îmbrăcat într-un şort negru şi tricou cu ecuson, cheamă jucătorii la marginea terenului şi, după ce mai schimbă câteva vorbe cu asistenţii, ţanţos, în fruntea celor două echipe, intră pe teren, salută publicul şi fluieră începutul jocului.

De la început, Bujorică, coordonator de joc, se repede către adversari, aleargă pe tot terenul, ba în apărare, ba în atac, încercând să facă de toate. Directorul e mândru şi de fiecare dată când acesta e la minge, se întoarce către domnişoarele profesoare, arătând, dacă mai era nevoie, către protejatul lui, încercând să le explice ce vrea să facă acesta.
Săndel e fundaş dreapta, dar parcă nu e în elementul lui. Oricum, ,,pe aici nu se trece". Se apropie sfârşitul primei reprize şi ai noştri nu s-au prea apropiat de poarta adversă, în schimb Georgică face minuni în poartă şi ne salvează de câteva goluri gata făcute. Pite e negru de supărare, dar nu zice nimic. Se apropie de el Gică cu ţigara în gură şi-l întrebă amărât:
- Ce facem măi Pite? Noi nu jucăm nimic, parcă nici nu suntem pe teren?
Pite nu răspunde şi nici nu cred că l-a auzit. Văzând că nu primeşte răspuns, Gică îşi aprinde o nouă ţigară ditnr-un pachet mototolit de Naţionale şi începe să se agite pe margine, strigând:
- Hai, mă, hai! Poarta! Poarta! Degeaba, jocul nu merge şi pace.
În sfârşit se termină repriza. Jucătorii îşi trag sufletul sub câţiva pruni. Directorul, tot timpul însoţit şi cu zâmbetul pe buze, repetă întruna:
- Mingea la Bujorică, mingea la Bujorică!
Cristi al lui Sticlete încearcă să zică ceva, dar nu e lăsat. Oricum pe el nimeni nu-l lasă nimeni să zica nimic. Bujorică începe să gesticuleze şi să le spună celorlalţi ce au de făcut, vorbeşte continuu. Toţi stau cu capetele în pământ. Nimeni nu-l priveşte pe celălat în ochi. Bujorică şi directorul vorbesc întruna. Indicaţiile lor trec pe deasupra capetelor noastre. Mă uit spre adversari. Calmi, relaxaţi. Unul îmi zâmbeşte ironic. Ne cunoaştem, verişoara mea e în aceiaşi clasă cu el în anul IV. Nu au cum să scape victoria.

Se intră din nou în teren. Mingea începe să circule, ai noştri aleargă, dar nu cu folos. Bujorică dribleaza, e faultat din nou şi începe să şchioapăteze uşor. Pe margine, spectatorii văd că suntem în dificultate şi încearcă fiecare să ne încurajeze cum pot. Unii cu strigături de încurajare, alţii cu înjurături pentru adversari, sau pentru arbitri. Un grup de fete întârziate se distrează copios după ce gâscanul încearcă să o ciupească pe una dintre ele de picior.
Doar Pite tace şi faţa lui arată o mare luptă lăuntrică. Gică se mai apropie din nou de el, dar văzându-l cât e de amărât, îl lasă în pace.
- Poarta! Poarta! Hai băieţi! Hai, mânca-v-ar tata!
Ai noştri luptă, dar se vede că nu mai rezistă mult. Bujorică a încercat să facă de toate şi deja a obosit. E faultat din ce în ce mai des şi schiopătatul se vede clar. Mai sunt câteva minute şi bara porţii noastre e zguduită de un şut puternic al adversarilor. Georgică era bătut. Mare noroc, dar oare cât va mai ţine?
Deodată jocul se opreşte.
Ce s-a întâmplat?

Pite, care n-a mai putut să reziste, intră în teren şi face câteva modificări. Bujorică intră în poartă, Georgică în centrul apărării şi Săndel coordonator de joc.
Cristi a lui Sticlete încearcă să-i zică ceva, dar Pite nu-l lasă. Îi face un semn şi Cristi, tăcut, se îndreaptă către extrema stângă.

Mingea începe din nou să alerge. Dar acum ai noştri par mai legaţi. Capetele jucătorilor se ridică. Soţia lui Pite priveşte spre soţul ei şi un zâmbet calm îi apare în colţul gurii. Pite nu vede nimic, se agită pe margine şi face semne către jucători numai de ei ştiute, încercând să se facă înţeles. Mai e foarte puţin timp până la finalul jocului.
Mingea parcă prinde viaţă, se plimbă rapid la ai noştri şi de la Georgică ajunge la Săndel. Îl iubeşte pe acest copil, care, sub tricoul prea larg pentru el, ascunde nişte muşchi frumos formaţi. Îl iubeşte, deşi mai tot timpul e lovită de picioarele lui bine făcute şi bronzate, bătută cât e ziulica de mare nu numai pe terenul de fotbal, dar şi în curtea casei, sau printre livezile de meri sau pruni. Încearcă cu ea tot felul de lovituri, iar ea încearcă să-l ajute cum poate. După fiecare antrenament e luată în braţe, curăţată şi lăsată să se odihnească şi să-l privească doar în timp ce doarme. E drept că cu şcoala nu prea e prieten bun, dar ce contează. O iubeşte pe ea şi e destul. De multe ori nu merg la ore, ci hălăduiesc singuri pe deal, prin livezi şi el o ţine mai tot timpul la piept.
Acum Săndel nici n-o priveşte. E cu capul sus şi cu privirea aţintită înainte. Caută pe cineva şi-l găseşte. Milică e exact acolo unde trebuia să fie. O clipă se privesc în ochi şi gândurile lor se întrepătrund. Ştiu ce au de făcut.
Mingea trece uşor şi elegant printre câţiva adversari, condusă de picioarele lui Săndel, e lovită cu duioşie, dar cu hotărâre, ia înălţime şi, după un zbor de aproape 40 m, e lovită din voleu şi din cădere de către Cristi a lui Sticlete, care alearga ca un apucat pe partea stângă a terenului ca şi cum l-ar fi apucat strechea, trimisă în faţa porţii, de unde o zvârlugă cu părul blond-roşcat, cu un tricou galben, care se aruncase cu capul înainte printre un grup de adversari, e trimisă cu o mişcare de rotaţie în vinclul porţii adverse. Atinge uşor una dintre bare şi, după câteva secunde de rotire uşoară, se linişteşte şi stă cuminte în plasa porţii.

A înnebunit lumea!
Cârdul de gâţte îşi desfac aripile şi fug către livada de meri. Cocoşii din curţile de lângă stadion îşi bat aripile şi anunţă triumfător:
VICTORIEEE!
Găinile, pentru o clipă, se opresc din ciugulit şi îşi ridică capetele. Curcanii bolborosesc, neştiind ce se întâmplă, lumea intră pe teren, iar jucătorii nu se mai văd de sub grămada formată de cei care vor să-i felicite. Pite e undeva sub grămadă, iar nevastă-sa îşi şterge repede cu mâna o lacrimă ce-i apăruse în colţul ochilor.
A lui Sticlete vrea să spună ceva, dar nimeni nu-l mai ascultă.
E-mil! E- mil! E – mil! Tinerii din galerie au răguşit de atâta strigat.
Arbitrul fluieră sfârşitul meciului. Degeaba încearcă adversarii să spună că mai era 1 minut din timpul regulamentar de joc. Meciul s-a terminat. Oricum nu mai putea continua.
Gică încearcă să ajungă lângă băiat. Nu reuşeşte. Îl caută din priviri pe Pite, dar nu-l vede. Îşi mai aprinde o ţigară şi, uitându-se înapoi, o ia repede către casă.
Nea Zăpadă e hotărât. Duminica viitoare îi însoţeşte pe acesti copii în deplasare. Ce dacă merg cu maşina descoperită a C.A.P–ului, n-o să răcească. Încearcă să-l lămurească şi pe Vasile, dar nu ştiu dacă totuşi au loc cu toţii.
Antrenorul echipei adverse îl caută din priviri pe Săndel, nu-l vede. Se minunează singur, gândindu-se cum a reuşit acea pasă minunată, deşi era marcat de doi jucători, dar nu-i nimic, o să-l caute altă dată şi o să-l găsească. Acum se îndreaptă amărât, împreună cu echipa, către autobuz.
Grupul de fete pleacă râzând, uitându-se de data asta după gâscan, dar acesta nu le bagă în seamă.
Directorul, după ce salută mai multă lume, o ia agale spre poarta stadionului însotit de tinerele profesoare, gesticulaâd şi explicând tactica adoptată. Vorbeşte apăsat şi aşteaptă cuvinte de apreciere la terminarea fiecărei fraze.

Gică nici nu ajunge acasă şi de la poartă îşi strigă nevasta:
- Marieee! Marieee! Vino tu să-ţi spun ce făcu fiu-tu!
- Ce făcu mă, ce făcu? Mânca-l-ar mama să-l mănânce!