Dacă n-ar fi de plâns, e de râs!

Prejudecăţi

- De, măi tată!
Gheorghe îşi lasă ochii-n pământ şi o lacrimă-i apare în colţul ochilor. Nu ştie ce să mai spună.
De dimineaţă venise la târg cu viţica şi o dăduse bine, cu 2.000 lei. N-ar fi dat-o, dar trebuia să-şi ia medicamente şi anii bătrâneţii începuseră să-şi arate prezenţa. Nu cumpărase nimic, plecase cu toti banii acasă, iar aici vede că i-a pierdut.
Nu mai stă pe gânduri şi imediat face cale întoarsă, trece dealul fără să privească decât înainte. De ce oare se întoarce? Nici el nu ştie. Acum stă în faţa Mariei şi nu ştie ce să facă.
- Dacă te-ai duce la baba Ilinca?, încearcă Maria să-i sugereze cu glas sugrumat, dar nici ea nu crede în ce spune.
Gheorghe o priveşte năuc. Ce să caute la vrăjitoare? E om serios!
- Ştii, i-a mai ajutat şi pe altii, mai încearcă Maria.
Privirea lui Gheorghe e tulbure, ar pleca, dar nu poate, ar rămâne, dar cu asta nu rezolvă nimic. Se ridică şi, fără să spună un cuvânt, pleacă, uitând să închidă poarta. Merge şi un noian de gânduri îi năvălesc în minte, parcă-i în transă. De obicei el nu bea nici rachiu, nici vin, dar acum umblă parcă-i beat. Într-un timp ridică privirea şi vede că e la poarta babei Ilinca. Cum a ajuns aici ? Se uită în urmă şi vede că a mers în sens opus locului unde locuia. Stă să se dumirească, dar, dacă tot a ajuns, hai să încerce.
Intră-n curtea mică şi, fără să vrea, simte cum tot părul i se face măciucă.
- Doamne ajută! Ce focul, doar sunt om în toată firea şi e ziuă, bombăne singur în barbă, făcându-şi curaj.
- Intră! Se aude din odaie, deşi el încă nu bătuse la uşă. Vede însă cum o pisica neagră se strecurase prin uşa întredeschisă. Ascultă de îndemn şi vede pe o măsuţă joasă, rotundă, nişte boabe de porumb, pe care o mână bătrână şi uscăţivă le misca şi le împărţea în diferite forme.

Cum de a ajuns la poarta ei? Cum de el, om cu scaun la cap, s-a gândit că o babă ar putea să-i spună lui unde şi când a pierdut banii? Stă puţin să-şi tragă sufletul şi vede că deja ajunsese la mijlocul dealului. Auzi, „că nici nu va ajunge acasă şi cineva cunoscut îi va da banii pierduţi“. Îi vine să râdă. Chiar încearcă, dar lacrimile îi inundă ochii. „Ce să-i faci ? Ăsta mi-a fost norocul!“. Îi pare rău de bani, dar mai rău îi pare de viţică. A crescut-o de mică, în fiecare zi o mângâia pe frunte. A îngrijit-o, a mers cu ea zilnic la păscut. E drept că nu dădea foarte mult lapte, dar lui îi ajungea. De ce oare a vândut-o? E, acum totul s-a terminat. Auzi, să meargă la vrăjitoare! Şi toţusi parcă cineva îl chemase acolo.

Cu astfel de gânduri îşi continuă drumul, fără să bage de seamă frumuseţea locului, sau a faptului că soarele e în amurg. Nu-l dureau nici picioarele De fapt, nu le mai simţea. Ce o să-i spună Anicăi ? Oricum e sigur ca eă nu va zice nimic. E o femeie cu suflet bun şi va încerca să-i ostoiască necazul. Parcă o aude:
- Lasă Gheorghe, noi să fim sănătoşi!
Oare să-i spună pe unde a umblat? A uitat şi de nepoţelul care acum stătea la ei . E lumina ochilor lui.
Şi cu astfel de gânduri se apropie de casă. Îl vede pe Ion care-şi ridică căciula de miel, pe care o purta şi vara şi zice ceva, dar nu înţelege. Îl mai pune să repete odată şi încăo dată.

- Măi Gheorghe, zice Ion. Oi fi îmbătrânit eu, dar tu chiar te-ai ramolit rău. Păi bine mă, îţi repet de 5 minute că ţi-au căzut banii din buzunar, aici la poartă, când am stat noi de vorbă. Nici eu nu i-aş fi văzut dacă nu mă trimitea nevastă-mea să iau apă de la fântâna cu cumpănă. Te-am căutat, dat tu plecaseşi nu stiu unde, şi îi intinde moşoiogul de bani legaţi în batistă, aşa cum îi pusese el în buzunar. Îi ia şi hăbăuc, fără să spună nimic se îndreaptă spre poartă. O aude pe Ogica, nevasta lui Ion strigând peste gard:
- Ce faci Ioane că parcă înlemnişi acolo?
- Ce să fac? Stau şi mă întreb dacă Gheorghe mai e sănătos sau a înnebunit. Stai că vin acum!

Gheorghe ajunge în poarta casei şi copilul îi sare în braţe, îi pune mânuţele în jurul gâtului şi-şi pune obrăjorul pe barba lui nerasă şi plină de sudoare.
Intră-n curte şi cât pe ce să cadă, impiedicat de o pisică neagră care i-a trecut printre picioare. Nu se uită după ea şi, strângând copilul la piept, deşi părul i se ridicase pe cap, îi zice cu glas sugrumat de emoţie:
- Hai acasă, măi copile! Hai acasă, mânca-te-ar tata!

Iubire necondiţionată

- Uite-al focului de gâscan, era să mă muşte, zice nea Vasile, încercând să-i dea un şut păsării.
- Lasă-l mă că nu te-a muşcat încă, zice nea Zăpadă, urmărind cum gâscanul cu
aripile-n vânt şi gâtul în formă de ,,s" se îndreaptă ţanţoş şi gălăgios către cârdul de gâşte. Acestea, după ce-l aprobă în corpore, îşi reiau ciugulitul, ştiind că sunt bine apărate.
- Hai, că avem meci mare azi.
- De, ce să zic, am auzit că ăştia-s mai buni, nu prea i-a bătut nimeni, ia uită-te la ei ce echipament au! Ai noştri parcă-s din trupele de descurajare!
Pe teren, echipele fac încălzirea, fiecare la câteo poartă, ai noştri trăgând cu ochiul la adversari, încercând o primă impresie. Echipa adversă e dintr-o comună vecină şi în marea lor majoritate sunt elevi ai liceului. Înalţi, bine făcuţi şi dezinvolţi, şutau la poartă, unde un portar cam de 2 m., agil, îşi arăta forţele.
- Lasă mă Vasile, că directorul l-a adus pe Bujorică, joacă pe fals. Cu ăsta la mijloc poate facem ceva.
Ca şi cum i-ar fi auzit, directorul râde zgomotos în cercul făcut de tinerele profesoare, brusc interesate de tainele fotbalului autohton. Soţia profesorului de sport e o stană de piatră, priveşte în gol şi din când în când la soţul ei, Pite, care stă abătut sub un măr de la marginea terenului neînţelegând de ce la acest meci directorul şi-a asumat responsabilitatea, iar el a fost dat la o parte. Îi priveşte în teren pe aceşti copii, pe care i-a crescut de mici şi i-a învăţat tainele fotbalului. E ca şi cum i-ar trăda. Dar nu are ce face. Directorul se amuză teribil la gluma unei însoţitoare şi priveşte mândru la jucători. Îl caută mereu cu privirea pe Bujorică şi se felicită pentru tactica pe care a adoptat-o; chiar dacă ne bat, dar să nu fie diferenţă prea mare.
- Nea Zăpadă, joacă a lui Gica?, întreabă un spectator care se grăbeşte să-şi ia
locul într-unul din merii de pe marginea terenului.
- Joacă, zice nea Zăpadă.
- Şi care mai sunt? zice Vasile.
- Păi Săndel al Purceloaicai, Cristi a lui Sticlete, Geogică a lui Netcu, da p-ăsta
văd că l-au pus portar. O fi o tactică a directorului, îi spune nea Zăpadă, ca un apropiat şi un cunoscător al echipei.
- E-mil! E – mil! E – mil! Un grup de tineri se agită, ridicându-şi mâinile şi încurajându-şi favoritul.
- Ce strigă ăştia, mă? întreabă Vasile.
- E, pentru a lui Gică, ma, pentru Milică. E băiatul ăla cu părul blond-roşcat.
Lumea începe să se adune pe marginea terenului, unii cu câteo sticlă de bere în mână, alţii fumând, sau discutând aprins.
- Hai ai noştri! strigă un mucalit, hai bă, că vă toacă ăştia mărunt, mărunt.
Arbitrul, îmbrăcat într-un şort negru şi tricou cu ecuson, cheamă jucătorii la marginea terenului şi, după ce mai schimbă câteva vorbe cu asistenţii, ţanţos, în fruntea celor două echipe, intră pe teren, salută publicul şi fluieră începutul jocului.

De la început, Bujorică, coordonator de joc, se repede către adversari, aleargă pe tot terenul, ba în apărare, ba în atac, încercând să facă de toate. Directorul e mândru şi de fiecare dată când acesta e la minge, se întoarce către domnişoarele profesoare, arătând, dacă mai era nevoie, către protejatul lui, încercând să le explice ce vrea să facă acesta.
Săndel e fundaş dreapta, dar parcă nu e în elementul lui. Oricum, ,,pe aici nu se trece". Se apropie sfârşitul primei reprize şi ai noştri nu s-au prea apropiat de poarta adversă, în schimb Georgică face minuni în poartă şi ne salvează de câteva goluri gata făcute. Pite e negru de supărare, dar nu zice nimic. Se apropie de el Gică cu ţigara în gură şi-l întrebă amărât:
- Ce facem măi Pite? Noi nu jucăm nimic, parcă nici nu suntem pe teren?
Pite nu răspunde şi nici nu cred că l-a auzit. Văzând că nu primeşte răspuns, Gică îşi aprinde o nouă ţigară ditnr-un pachet mototolit de Naţionale şi începe să se agite pe margine, strigând:
- Hai, mă, hai! Poarta! Poarta! Degeaba, jocul nu merge şi pace.
În sfârşit se termină repriza. Jucătorii îşi trag sufletul sub câţiva pruni. Directorul, tot timpul însoţit şi cu zâmbetul pe buze, repetă întruna:
- Mingea la Bujorică, mingea la Bujorică!
Cristi al lui Sticlete încearcă să zică ceva, dar nu e lăsat. Oricum pe el nimeni nu-l lasă nimeni să zica nimic. Bujorică începe să gesticuleze şi să le spună celorlalţi ce au de făcut, vorbeşte continuu. Toţi stau cu capetele în pământ. Nimeni nu-l priveşte pe celălat în ochi. Bujorică şi directorul vorbesc întruna. Indicaţiile lor trec pe deasupra capetelor noastre. Mă uit spre adversari. Calmi, relaxaţi. Unul îmi zâmbeşte ironic. Ne cunoaştem, verişoara mea e în aceiaşi clasă cu el în anul IV. Nu au cum să scape victoria.

Se intră din nou în teren. Mingea începe să circule, ai noştri aleargă, dar nu cu folos. Bujorică dribleaza, e faultat din nou şi începe să şchioapăteze uşor. Pe margine, spectatorii văd că suntem în dificultate şi încearcă fiecare să ne încurajeze cum pot. Unii cu strigături de încurajare, alţii cu înjurături pentru adversari, sau pentru arbitri. Un grup de fete întârziate se distrează copios după ce gâscanul încearcă să o ciupească pe una dintre ele de picior.
Doar Pite tace şi faţa lui arată o mare luptă lăuntrică. Gică se mai apropie din nou de el, dar văzându-l cât e de amărât, îl lasă în pace.
- Poarta! Poarta! Hai băieţi! Hai, mânca-v-ar tata!
Ai noştri luptă, dar se vede că nu mai rezistă mult. Bujorică a încercat să facă de toate şi deja a obosit. E faultat din ce în ce mai des şi schiopătatul se vede clar. Mai sunt câteva minute şi bara porţii noastre e zguduită de un şut puternic al adversarilor. Georgică era bătut. Mare noroc, dar oare cât va mai ţine?
Deodată jocul se opreşte.
Ce s-a întâmplat?

Pite, care n-a mai putut să reziste, intră în teren şi face câteva modificări. Bujorică intră în poartă, Georgică în centrul apărării şi Săndel coordonator de joc.
Cristi a lui Sticlete încearcă să-i zică ceva, dar Pite nu-l lasă. Îi face un semn şi Cristi, tăcut, se îndreaptă către extrema stângă.

Mingea începe din nou să alerge. Dar acum ai noştri par mai legaţi. Capetele jucătorilor se ridică. Soţia lui Pite priveşte spre soţul ei şi un zâmbet calm îi apare în colţul gurii. Pite nu vede nimic, se agită pe margine şi face semne către jucători numai de ei ştiute, încercând să se facă înţeles. Mai e foarte puţin timp până la finalul jocului.
Mingea parcă prinde viaţă, se plimbă rapid la ai noştri şi de la Georgică ajunge la Săndel. Îl iubeşte pe acest copil, care, sub tricoul prea larg pentru el, ascunde nişte muşchi frumos formaţi. Îl iubeşte, deşi mai tot timpul e lovită de picioarele lui bine făcute şi bronzate, bătută cât e ziulica de mare nu numai pe terenul de fotbal, dar şi în curtea casei, sau printre livezile de meri sau pruni. Încearcă cu ea tot felul de lovituri, iar ea încearcă să-l ajute cum poate. După fiecare antrenament e luată în braţe, curăţată şi lăsată să se odihnească şi să-l privească doar în timp ce doarme. E drept că cu şcoala nu prea e prieten bun, dar ce contează. O iubeşte pe ea şi e destul. De multe ori nu merg la ore, ci hălăduiesc singuri pe deal, prin livezi şi el o ţine mai tot timpul la piept.
Acum Săndel nici n-o priveşte. E cu capul sus şi cu privirea aţintită înainte. Caută pe cineva şi-l găseşte. Milică e exact acolo unde trebuia să fie. O clipă se privesc în ochi şi gândurile lor se întrepătrund. Ştiu ce au de făcut.
Mingea trece uşor şi elegant printre câţiva adversari, condusă de picioarele lui Săndel, e lovită cu duioşie, dar cu hotărâre, ia înălţime şi, după un zbor de aproape 40 m, e lovită din voleu şi din cădere de către Cristi a lui Sticlete, care alearga ca un apucat pe partea stângă a terenului ca şi cum l-ar fi apucat strechea, trimisă în faţa porţii, de unde o zvârlugă cu părul blond-roşcat, cu un tricou galben, care se aruncase cu capul înainte printre un grup de adversari, e trimisă cu o mişcare de rotaţie în vinclul porţii adverse. Atinge uşor una dintre bare şi, după câteva secunde de rotire uşoară, se linişteşte şi stă cuminte în plasa porţii.

A înnebunit lumea!
Cârdul de gâţte îşi desfac aripile şi fug către livada de meri. Cocoşii din curţile de lângă stadion îşi bat aripile şi anunţă triumfător:
VICTORIEEE!
Găinile, pentru o clipă, se opresc din ciugulit şi îşi ridică capetele. Curcanii bolborosesc, neştiind ce se întâmplă, lumea intră pe teren, iar jucătorii nu se mai văd de sub grămada formată de cei care vor să-i felicite. Pite e undeva sub grămadă, iar nevastă-sa îşi şterge repede cu mâna o lacrimă ce-i apăruse în colţul ochilor.
A lui Sticlete vrea să spună ceva, dar nimeni nu-l mai ascultă.
E-mil! E- mil! E – mil! Tinerii din galerie au răguşit de atâta strigat.
Arbitrul fluieră sfârşitul meciului. Degeaba încearcă adversarii să spună că mai era 1 minut din timpul regulamentar de joc. Meciul s-a terminat. Oricum nu mai putea continua.
Gică încearcă să ajungă lângă băiat. Nu reuşeşte. Îl caută din priviri pe Pite, dar nu-l vede. Îşi mai aprinde o ţigară şi, uitându-se înapoi, o ia repede către casă.
Nea Zăpadă e hotărât. Duminica viitoare îi însoţeşte pe acesti copii în deplasare. Ce dacă merg cu maşina descoperită a C.A.P–ului, n-o să răcească. Încearcă să-l lămurească şi pe Vasile, dar nu ştiu dacă totuşi au loc cu toţii.
Antrenorul echipei adverse îl caută din priviri pe Săndel, nu-l vede. Se minunează singur, gândindu-se cum a reuşit acea pasă minunată, deşi era marcat de doi jucători, dar nu-i nimic, o să-l caute altă dată şi o să-l găsească. Acum se îndreaptă amărât, împreună cu echipa, către autobuz.
Grupul de fete pleacă râzând, uitându-se de data asta după gâscan, dar acesta nu le bagă în seamă.
Directorul, după ce salută mai multă lume, o ia agale spre poarta stadionului însotit de tinerele profesoare, gesticulaâd şi explicând tactica adoptată. Vorbeşte apăsat şi aşteaptă cuvinte de apreciere la terminarea fiecărei fraze.

Gică nici nu ajunge acasă şi de la poartă îşi strigă nevasta:
- Marieee! Marieee! Vino tu să-ţi spun ce făcu fiu-tu!
- Ce făcu mă, ce făcu? Mânca-l-ar mama să-l mănânce!

Privirea peste umar

- Inapoi in repaus, rupeti randurile, mars!
Era si timpul. Camasa se udase si se uscase de cateva ori in timpul desfasurarii exercitiului. Pasi cadentati, intoarcere. Gata, pauza. Tarandu-ne picioarele, ne indreptam catre un copac aflat in apropiere pe culmea dealului. O ce umbra!! Stau pe spate si ii privesc ramurile voinice, pline de frunze ce fosnesc usor in bataia vantului. Ochi-mi raman atintiti pe trunchiul acestuia masiv, plin de vitalitate si viata... Frunzele unei crengi aproape-mi ating obrazul. Si fosnetul acestora se transforma usor intr-un murmur care-mi place, care-mi racoreste fata si care ma face sa visez.




E urat, e trist.
De pe culmea dealului, se vede un fond inchis la culoare, aproape pamantiu. Doar aici si colo mai apar petele maronii pe frunzele de un verde inchis al cocorailor. Au si ei petalele plecate, ca si cum ar regreta padurea in care atatea sute de ani au rasarit in fiecare primavara.
Din padurea taiata au mai ramas crengile unor stejari altadata falnici pe care oamenii incearca sa le adune. Fiecare s-a grabit sa vina cu dimineata-n cap, sa stranga daca se poate, ceva ramuri mai groase. Privindu-i de sus, sunt ca niste furnici uriase care se misca de colo colo indreptandu-se fiecare spre gramezile de crengi care se ridica pe un loc ce ramane gol.
E trist, e urat !
- Gheorgheee! Bai Gheorghe, ia uite ma, pe asta de ce l-au lasat?
Vasile al lui Ciupitu, priveste cu securea in mana un stejar stingher ce se ridica intr-un colt al fostei paduri defrisate.
- Gheorghee, ma io cred ca-l tai ma!
Stejarul are trunchiul gros, iar crengile dau semn ca frunzisul lui va fi bogat.
Gheorghe al Vitoarii isi vede de treaba lui, imboldind-o din cand in cand pe Anica sa se miste mai repede, ca doar nu vor sta pana seara; doi batranei care incearca sa supravietuiasca intre aceste dealuri blagoslovite de Dumnezeu.
- Io-l tai ma, il tai.
In zgomotul facut de tarsurile carate spre gramezi, se aud deodata lovituri rare, dar hotarate de topor. Fiecare isi vede de ale lui si ridicand capul vad prima randunica ce se agita in zig zag. E clar, vine primavara!
- Gheorghe, o sa-mi fac stalp la poarta din asta ma. A lui Ciupitu,, cu fruntea lac de sudoare, sprijinandu-se in topor, admira trunchiul numai bun al stejarului. Apoi loviturile de topor se aud iar. Crengile stejarului se scutura la fiecare lovitura primita. Tremuratul acestuia imi rasuna in suflet.
E urat, e trist!
Gramada lui Gheorghe se inalta vazand cu ochii. Din cand in cand, ochii Anicai se indreapta asupra copilului privindu-i pletele blond - roscate pe care i le bate vantul in timp ce-si face de lucru adunand si el cateva surcele pentru gramajoara pe care o strange pe le mijlocul coastei. In aceste momente, un zambet cald i se citeste pe fata.
- Manca-te-ar mama!!!
Priveste apoi spre celelalte gramezi de crengi, si ca sa nu ramana in urma, pleca imediat capul si se apuca de munca.
Deodata, loviturile de topor inceteaza si un zgomot ca de vijelie se aude atunci cand stejarul, rapus, isi indreapta ramurile spre pamant prinzandu-l pe al lui Ciupitu sub ele
- Gheorgheeeee!!!!
Chemarea disperata a lui Vasile ii face pe toti sa inlemneasca, uitandu-se neputinciosi spre locul unde era stejarul.
- Doamne iarta-ma! Stai ma ca vin acum! Stai ca vin! Doamne ajuta! Gheorghe alearga cat poate de repede, il scoate pe Vasile de sub copac si cu ajutorul a catorva, il urca in car. Spitalul e departe, asa ca trebuie sa se grabeasca.
Inlemniti, oamenii vad carul ce inainteaza in pasul boilor pe drumul ce iese din padure.
- Hai Joiane! Hai Joiane, manca- te-ar lupii!
Sfichiuitul biciului si pleznitura acestuia se aude clar deasupra vaii.
- Hai Joiane! Hai Priane! Hai baietii lui tata. Sfichiuitul biciului nu mai e asa de tare, dar carul parca merge mai repede. Glasul lui Gheorghe se aude din ce in ce mai incet.
In vale se lasa pe moment o liniste neomeneasca, apoi rumoarea oamenilor incepe sa se auda din ce in ce mai tare. Toti comenteaza, toti isi dau cu parerea. Nimeni nu mai are chef de munca. Oricum e amiaza. Fiecare isi strange banitele cu mancare si se indreapta spre sat. Or sa manance acasa. Aici nu mai poate fi vorba de asa ceva.
Anica urca aplecata spre copil. Il ia-n brate, ii mangaie parul si privind in vale isi spune toata durerea oftand:
- Fir-ati ale Doanii de lemne! Pleaca apoi, adusa de spate cu copilul in brate.
Ma uit inapoi.
E urat, e trist!
De sub o creanga a copacului ce a alunecat la vale, se ridica brusc un puiete de stejar ce-si freamata crengutele suptiri dintr-o parte in alta amenintator. Apoi, se linisteste. Deocamdata e doar o nuia.
E trist!
Anica se indreapta spre drumul ce duce spre sat ducand copilul in carca.
- Hai acasa mai copile, hai acasa. Manca-te-ar mama!
Pasii acesteia se indreapta sovaietori catre sat, si se pierde la orizont.

- Pregatirea pentru adunare! comanda, repetata, se aude din ce in ce mai clar si
sec. Sar in picioare, imi ridic armamentul si in cateva secunde sunt in formatie.
- La dreapta! Inainte mars!
Incepem deplasarea, gandindu-ma cum a trecut pauza asa repede. Intorc capul si privirea imi ramane pe copacul care mi-a oferit cateva clipe de odihna si duiosie.
E un stejer, si frunzele acestuia se misca in bataia vantului, ca si cum fiecare dintre ele si-ar lua ,,la revedere".
La revedere si-ti multumesc!
E frumos!